Dragoste Infinita!

Cerul înnorat umbrea copacii tristi de pe marginea râului. Apa sovaia lin printre pietrele colturoase spre necunoscutul infinit. La orice pas simteai nelinistea, dar totul parea atât de calm si de mohorât ca puteai spune ca nimeni nu trecut pe aici. Si iata câtiva fluturi ce parca alearga speriati si nelinistiti si o pasare mica sta pe o ramurica parca fiind trista si toate florile in mii de culori stau aplecate varsând neîncetat lacrimi. Plâng intr-una si nu se mai opresc. Este prea multa liniste,ca de mormânt ca îti puteai auzi propile gânduri. Nici vântul nu a trecut pe aici si nici soarele nu a stralucit demult.
Norii tot mai desi si înnegriti au înghitit orice raza de lumina. În umbra si tristete acum se zbate „Întinsul Ultimei Sperante”asa se numeste tinutul acesta unde visele sunt singura realitate. A mai ramas rabdarea. Ea este singura ce poate duce visele pe tarâmul realitatii. Dar zilele sunt tot mai grele pline de tacere si durere. Nici o raza nici o adiere, doar o singura mângâiere … speranta. Zilele trec, noptile sunt tot mai albe ,iar visele se pierd in asteptarea eterna.
Iata o dimineata ca toate celelalte…insa era ceva schimbat, ceva straniu si nevazut. In josul râului unde apa iti dadea impresia ca s-a oprit era un palat înconjurat de apa râului ce se despartise in doua iar apoi se unea din nou. Ciudat! Micul palat parea construit înainte ca raul sa înceapa a izvora si înca ceva parea straniu ,desi nu era înconjurat de nici un gard, nu era nici o cale de acces peste apa calma. Dar iata acolo un pod imens si ruinat. Ce s-a întâmplat oare? Pare destul de dur, cum a putut fi el distrus? Ce priveliste îndurerata si ce trist;micul palat a ramas izolat caci apa a devenit de foc si arde. Arde de durere tot ce misca in apropiere.
In mica insulita unde era asezat palatul parea ca viata a parasit de mult micile constructii si iarba se uscase si falnici copaci par pe jumatate morti. Nici macar o urma de vietate nici in aer, nici in apa, nici pe pamânt. Aleile pietruite ce legau micile încaperi ascundeau pasii ce odinioara micul print cauta in noptile târzii steaua vietii lui pe cerul întelepciunii,ce era plin de stele, mii, dar numai una , una singura dintr-un milion inima i-a rapit. A ramas îndragostit pe veci si toata iubirea din sufletul lui i-a daruit-o ei. I-a daruit si viata, i-a dat…ca nu mai avea ce sa-i dea.
Micul print îndragostit fiind, nu i-a cerut nimic stelutei, nici o farâma din dragostea ei. Timpul trecea în taina si în sufletul stelutei se ascundea altceva – speranta pierduta - , dar vazând atâta generozitate si dragoste gingasa din partea printului începuse sa creada în mica dragoste ce se nascuse în sufletul ei.
Zilele treceau cu greu pentru micul print în asteptarea noptilor ,iar atunci când seara încet se asternea peste micul regat , mii si mii de stele straluceau însa una stralucea mai tare , era unica ,era nepretuita. Unicitatea ei l-a fermecat pe print. Când noaptea îmbratisa palatul , micul print ratacit pe aleile pietruite îmbratisa steaua vietii lui. Micul print traia cel mai intens sentiment sau chiar mai mult de atât .
În sufletul lui fericirea era hrana ce îi dadea putere sa spere ca într-o zi o va atinge , va urca în vazduhul necunoscut si infinit si o va saruta …, dar într-o noapte … într-o noapte ca toate celelalte nopti pline de fericire si de dragoste … în acea noapte micul print privi spre cerul înstelat si cu sufletul linistit astepta cu rabdare sa o vada pe iubita sa si astepta…
Un fior de teama îi fulgera trupul printului si mii si mii de ace îl furnicau. Sufletul ramase fara viata , respiratia si inima se oprisera parca în cautarea stralucirii unice. Nimic. Dragostea micului print nu era acolo. Dar cum ? niciodata nu întârzia sa apara .
Micul print privi lung înca o data spre cer si se prabusi pe pietrele din alee, începuse sa plânga ,sa plânga cu lacrimi mii în suvoaie . Începuse sa se zbata caci sufletul nu îsi mai avea loc în trupul neajutorat , vroia sa zboare sa se duca în ceruri si sa o gaseasca pe micuta lui iubita, dar nu putea face nimic si se târa cu durere sfâsietoare pe alee.
Pietrele începusera sa verse lacrimi, copacii toti se aplecau si tristi erau. Aleea cu trandafiri albi era acoperita cu petalele trandafirilor – murisera - . râul si el sovaia cu jale si toata viata se termina. Micuta steluta a disparut pentru totdeauna, nici a doua noapte si nici astazi nu a mai aparut…