DECORUL

I.1
In ale toamnei mâini batrâne,
Ultima zi de vara încet apune,
Tragând cu ea imensa cortina,
Învaluind cerul de mister si lumina.

II.2
Departe în orizontul purpuriu,
Se pierde amurgul unui apus târziu...
Si ca o ultima rasuflare,
Apune si ultima raza de soare.

III.3
Peste un ocean de trandafiri,
Învolburat de mii si mii de iubiri,
Se asterne lumina unei nopti,
Fara de umbra si fara de sorti...

IV.4
Stelele cale lunga au pietruit,
Spre începutul fara de sfârsit,
Într-acolo unde singur te poti duce,
Însa nimeni nu te mai aduce.

V.5
Luna ca un felinar de cristal,
Sta atârnata pe un piedestal,
Falnica peste munti priveste,
În noapte peste tot domneste.

VI.6
În acest minunat nocturn decor,
Vântul s-a asternut ca un covor
Si s-a împletit pe margini în trei,
Lasând doar câtiva mici motocei.

VII.7
Mai departe în zare...
Unde începe drumul spre soare,
Pe culmea unui vârf de munte,
Se gaseste pragul spre eterna punte.

VIII.8
Greierii cu mic cu mare....
De pe aici si de peste hotare,
Se adunara în asta seara mare,
Sa concerteze fara de asemanare.

IX.9
Toate celelalte vietuitoare,
Au venit sa sustina corul de onoare,
Arbori si arbusti cu totii asculta,
Sunetul muzicii parca din rai rupta.

X.10
Un val dulce de racoare,
Peisajului ii da savoare,
Un parfum numit iubire,
Înmiresmeaza totul cu fericire.

XI.11
Un mister ascuns...
Întru totul de nepatruns,
Se ascunde undeva in vale,
Lânga izvorul cu apa de cristale.

XII.12
Peste covorul de frunze brumarii,
Batut cu nestemate multe argintii
El... sta peste acesta întins...
De împrejurari fiind cu totul surprins.

EL JUMATATE

XIII.1
În bratele naturii se trezii,
Încercând doua cuvinte a urzi,
Rupt parca dintr-o poveste veche,
Fara de sfârsit si fara de pereche.

XIV.2
De cer se agata cu privirea
Si mare îi fu nedumerirea,
Când se ridica în picioare
Si auzi o voce din departare.

XV.3
O voce calda în a lui minte,
Îi sopti doar câteva cuvinte
Si îl facu de-ndata sa-nteleaga,
Totul are sens, dar trebuie sa creada.

XVI.4
Se apropie de izvorul cu cristale
Si privind in oglinda apei sale,
Îsi vazu chipul cuprins de mirare
Si ochii negrii ce nu aveau asemanare.

XVII.5
Întinse mâinile lui ca de catifea,
Spre apa izvorului ce lin curgea,
Luând în palme apa cristalina,
Se spala pe fata lui de înger fina.

XVIII.6
Dintr-o data ca într-un vis,
Vazu pentru o clipa o parte din paradis.
Acum primise raspunsul la întrebare,
Prezenta lui aici nu este o întâmplare.

XIX.7
Atunci realiza pe deplin,
Ca viata nu este un chin,
Dar nici o placere
Poate o dulce durere.

XX.8
Acea singura secunda,
L-a marcat cu o gândire profunda,
Pentru ca si-a vindecat toate slabiciunile,
Asemenea cum se trateaza ranile.

XXI.9
Sufletul lui de fericire napustit,
Caci mândria nu la razvratit...
A devenit constient de realizare,
De fapt viata este o încercare.

XXII.10
Dar mai presus de toate,
A facut pasul dincolo de moarte.
In ceea ce el atât de mult a crezut,
Acum cu ochii lui singur a vazut.

XXIII.11
Aceasta imagine fulgeratoare,
Îl cutremura din cap pâna în picioare,
Iar trupul lui firav în exterior...
Se îmbraca în armura în interior.

XXIV.12
Trup si suflet era pregatit,
Pentru începutul fara de sfârsit
Si nu putea fi dorinta mai mare,
Decât a lui ultima chemare…

ASTEPTAREA

XXV.1
Peste vai si peste dealuri,
Se asternura noile idealuri,
Cuprinzând natura pas cu pas,
Într-un minut sau într-un ceas!

XXVI.2
Dar asteptarea lua chip de piatra,
Se transforma dintr-o data,
Într-o apasare confuza,
Înconjurata de o lumina difuza.

XXVII.3
Ceasuri multe au mai trecut,
Nici un semn înca nu a vazut…
Si dupa ce a asteptat atât de mult,
Speranta nu si-a pierdut...

XXVIII.4
Si se aseza pe umerii timpului ,
Si numara toate clipele lui,
Trecând printr-o ciudata diversiune,
Într-o alta noua dimensiune.

XXIX.5
O stare fara de asemanare,
Îi cuprinde fiinta între gheare,
Si îl strânge atât de tare...
Însa-l slavi caci fu trecatoare.

XXX.6
Câteva picaturi de ploaie,
Îi stârnira lacrimi siroaie...
Sunt numai lacrimi de dor,
Care se preling încet si mor.

XXXI.7
Intriga si-a facut în sfârsit dreptate,
A reusit sa întoarca planul pe spate,
Stârnind o lupta pe cinste
Intre adevar si necinste.

XXXII.8
Un sentiment de naivitate,
Îl urmareste în de aproape,
Cautând momentul potrivit,
Sa îl râneasca… macar un pic.

XXXIII.9
Pentru prima data simti,
Cum parca speranta îl parasi,
Însa refuza sa creada,
Ca viata e croita de soarta.

XXXIV.10
Un alt sentiment ciudat,
Îl facu sa se simta capturat
Într-un joc plin de sacrificii,
Fara reguli si fara indicii…

XXXV.11
Prins în magia acestui joc de iluzii,
Confuz si încercat de aluzii,
Îsi aminti ca odata se va termina,
Iar asteptarea viata va capata.

XXXVI.12
Si ce poate avea un pret mai mare?!
Si ce poate fi mai frumos oare?!
Decât timpul în care a asteptat,
Momentul la care îndelung a visat…

INDOIALA

XXXVII.1
Doar un moment de slabiciune
Si viata capata o alta diversiune,
Un alt sens, o alta diviziune,
Înfatisându-i-se ca o viziune.

XXXVIII.2
Un gând ca de moarte,
Îi tulbura mintea foarte...
Cautând degraba a-i încurca,
Treptele gândirii pe care le urca.

XXXIX.3
Începu sa se îndoaie,
De lumina si de ploaie...
Începu sa se întrebe,
Daca poate vede ceea ce crede.

XL.4
Chiar îsi dorea sa vada,
Sa atinga si apoi sa creada...
Însa aceasta idee patimasa,
Îi rascoli sufletul din fasa.

XLI.5
Deodata cerul se îmbraca în tristete,
Luna si stelele îsi pierdura din frumusete,
Sunetul muzicii ce parca din rai venea,
Încetase…nu se mai auzea.

XLII.6
În noapte umbre începura sa domneasca,
De lumina cautau sa se fereasca.
Nu le putea în nici un chip distinge,
Însa simtea cum ceva în ochi i se stinge.

XLIII.7
Credinta-i fu adânc zdruncinata,
Aproape de tot macinata…
Si totul atât de repede s-a întâmplat,
Un moment de cumpana si s-a ruinat.

XLIV.8
Si-a dorit mai mult decât sa creada,
El a vrut sa simta, sa atinga, sa vada,
Astfel calcând peste limita bunei credinte,
Aruncându-se singur în crude suferinte.

XLV.9
Abia acum a înteles, a realizat,
Dupa ce încrederea si-a tradat,
Fara de lumina si fara de soarta,
Viata este în întregime moarta.

XLVI.10
În fata lui doua lumi s-au înfatisat,
Prezentându-i realitatea în care s-a aruncat,
"Binele"capata sens pe de o parte,
Pus în evidenta de "Rau", de cealalta parte.

XLVII.11
Teama îl pândea la fiecare pas,
Oricând putea spune bun ramas...
Sau putea sa se decida de îndata,
Sa aleaga calea ceea dreapta.

XLVIII.12
Si timpul nu îl ajuta deloc...
Înca un pas si cadea de tot...
Se afla într-o mare dilema,
Putea oare rezolva aceasta problema?

ISPITA

XLIX.1
Iata ca din nou gândirea-i hartuita,
De câteva gânduri ce-l vor în ispita,
Vor sa se înfrupte din a lor zadarnicie,
Vor sa-l vada chinuindu-se pentru vesnicie.

L.2
Si cum nu ar fi fost de ajuns,
Atâtea întrebari fara nici un raspuns,
Ratacit în propria îndoiala,
Si ispita cauta a îl aduce în greseala.

LI.3
Toate amintirile îi venira în minte,
De toate greselile îsi adusera aminte,
Dându-si seama cât de mult s-a îndepartat,
De drumul cel drept, de drumul cel adevarat.

LII.4
Greseli multe, toate la un loc adunate,
Au fost de prea multe ori repetate...
Doar o data în urma sa se fi uitat,
Una singura de doua ori sa nu fi repetat.

LIII.5
Degraba se simti profund vinovat,
Pentru fiecare încercare ce a ratat,
Mai mult ca niciodata îi parea foarte rau,
Pentru fiecare gând patimas de al sau.

LIV.6
Dar aceasta parere sincera de rau,
Nu ar fi îndreptat lucrurile,
Poate nici nu l-ar fi ajutat deloc,
Daca nu ar fi pornit din inima cu foc.

LV.7
Acum avea sansa sa porneasca,
Pe un nou drum si sa dovedeasca,
Ca poate fi în stare viata sa-si schimbe,
Ca poate spre perfectiune a tinde...

LVI.8
Stia ca daca cu ispita are sa se însoteasca,
Nu ar putea decât sa patimeasca,
Si mai stia ca mereu îl va chinui,
Nu îl va satisface, doar îl va amagi.

LVII.9
Un moment prelung de tacere,
Sufletul îi închise în durere...
Atunci stelele începura a plânge,
Împauna cu luna, de inima iti frânge.

LVIII.10
Un nod în gât i se puse
Secerat în genunchi cazuse,
Cu mâinile spre ceruri ridicate,
Ceru iertare pentru a le lui fapte.

LIX.11
Rabufni deodata în plâns,
Prea multe lacrimi a strâns,
Ce din adâncul sufletului veneau,
Toate acelasi lucru exprimau.

LX.12
Pe pamântul fraged pe care statea,
Lacrimi cadeau si de-ndata ardeau,
Lacrimi de dorinta, lacrimi de credinta,
Ce ar putea face din nou totul cu putinta.

RUGA

LXI.1
Doamne, Tu cel care le vezi pe toate,
Tu care cunosti ale oamenilor fapte,
Îti multumesc pentru aceste cuvinte,
Îti multumesc pentru sfaturile sfinte.

LXII.2
Nu voi mai lasa sa-mi pateze mintea,
Dulcile si trecatoarele ispite,
Care par atât de promitatoare,
Însa dupa ce le gusti sunt arzatoare.

LXIII.3
Îti multumesc ca mi-ai aratat calea spre nori,
Te rog trimite peste mine ai diminetii zori...
Ajuta-ma sa îti pot urma cuvântul,
Da-mi aripi sa zbor precum vântul...

LXIV.4
Ridica-ma spre cer sa stralucesc la fel ca o stea,
Jur...chiar acum am sa încep sa fac voia ta...
Stiu ca fara tine n-as exista, n-as valora nimic,
Fara tine sunt atât de mic, sunt un pitic.

LXV.5
Pastreaza putinele mele lacrimi de credinta,
Te rog iarta-ma nu ma purta în suferinta,
Pentru ca acum tot ce îmi doresc...
Este un suflet curat pe care sa-l iubesc.

LXVI.6
Se zbate în mine un sentiment ce ma copleseste,
Cu fiecare lacrima tot mai mare creste,
Simt ca a venit momentul sa îl împartasesc,
Simt ca a venit momentul cu adevarat sa iubesc.

LXVII.7
Atât de multa dragoste în suflet am acumulat,
Trimite-mi te rog pe cineva cu care sa o împart...
Tu stii cel mai bine cine este jumatatea mea,
Tu stii cu cine as putea sa împart viata mea.

LXVIII.8
Doamne primeste a mea rugaminte…
Primeste rogu-te ale mele saraci cuvinte,
Lasa-ma sa ma trezesc dimineata în zori,
Sa adulmec si sa sarut roua din flori…

LXIX.9
Poate cu stiinta sau nestiinta adeseori am gresit,
Tie îti cer iertare pentru tot ce am înfaptuit…
Uneori poate cu voie sau fara voie am ranit,
Iarta-ma si uita te rog tot ce am nesocotit…

LXX.10
Cuvinte marete ce direct în inima îti ajungeau,
De pe buzele lui neîncetat se dezlipeau…
Si care încet spre ceruri pluteau,
Acolo unde secretele vietii se ascundeau.

LXXI.11
Dintr-o data dupa ce rosti sfântul juramânt,
Din ceruri se coborî o raza de lumina pe pamânt,
Atât de stralucitoare si atât de promitatoare,
Care pare a ascunde o misterioasa înfatisare…

LXXII.12
Cine s-ar putea ascunde în vârf de munte?
Cine s-a mai ratacit prin jocuri de cuvinte?
Cine ar mai cauta raspunsuri în noapte?
Cine ar mai crede ale cerului soapte?

CONDITIA

LXXIII.1
În genunchi, cu fata spre pamânt,
Sprijinit în mâini, aproape frânt,
Cu ochii mari înecati în lacrimi
Astepta un raspuns de iertare…

LXXIV.2
Ruga ce o spuse a fost atât de profunda,
Încât a reusit departe în ceruri sa patrunda,
Izbutind pentru prima data in viata,
Sa fie sincer sa marturiseasca pe fata…

LXXV.3
Cerul îsi deschise portile pline de grandoare,
Lasând sa alunece o raza frageda de soare,
Pe a carui stralucire orbitoare se coborî încet,
Un înger de lumina îmbracat în alb complet.

LXXVI.4
Ramase înmarmurit când vazu’ albul vesmânt,
Simtea cum încet trupul i se afunda în pamânt,
Ar fi vrut sa îi întinda mâna sa se salveze…
Dar nu îndrazni... de teama sa nu exagereze.

LXXVII.5
- Ridica-te de jos si întinde-mi mâna,
- Nu iti fie teama, deschide-ti inima…
- Asculta cu atentie cuvântul meu,
- Asculta cuvântul trimis de Dumnezeu.

LXXVIII.6
Mai întâi si mai presus decât toate,
Fii recunoscator pentru ale tale fapte,
Oricât de greu ti-ar fi niciodata sa nu-ti pierzi,
Sâmburele de adevar în care ai început sa crezi.

LXXIX.7
Ai vazut cât de usor este sa te amagesti,
Ai vazut cât de usor este sa gresesti
Nu este chiar nevoie sa înfaptuiesti,
Este de ajuns doar sa te gândesti…

LXXX.8
Iar, cu cât devii în gândire mai profund,
Tot mai multe capcane se ascund,
Urmarind sa te loveasca din plin,
Atunci când te astepti cel mai putin.

LXXXI.9
Chiar daca vei primi raul drept rasplata,
Cu dragoste sa întorci îndarat a ta plata,
Plateste binelui cu bine si raului tot cu bine,
Astfel îi salvezi pe oameni…te salvezi pe tine.

LXXXII.10
Ai trecut în viata ta peste multe încercari,
Mai mult de jumatate au fost chiar realizari,
Ai trecut uneori peste tristetea diminetii,
Însa acum ai reusit sa treci chiar Testul Vietii…

LXXXIII.11
Strânse mâinile îngerului de îndata,
Nu ar fi vrut sa îi dea voie sa plece niciodata.
Privind lumina ce-l orbea, se simtea încurajat,
În mâinile lui se simtea cu adevarat protejat.

LXXXIV.12
O singura data doar din ochi a clipit,
Si imaginea îngerului imediat s-a risipit,
Sa fi fost doar un vis care s-a stins?
Totusi mai simtea mâna ce l-a cuprins…

DORINTA

LXXXV.1
Timpul se opri din numaratoare,
Viata capata o alta culoare…
Sa fie aceasta o noua încercare?
Sau poate dorinta lui cea mare?

LXXXVI.2
Pierdut cu totul printre rânduri,
Gasi refugiul în câteva gânduri,
Cautând a recupera timpul pierdut,
Uitând tot ce s-a întâmplat demult.

LXXXVII.3
Deschise portile inimi înca o data,
Doar asa putea afla dragostea toata,
Ceea ce este al vietii de baza element,
Cel mai curat si cel mai pur sentiment.

LXXXVIII.4
Ochii mintii larg îi deschise,
Lasându-se purtat printre vise,
Spre o lume cu totul necunoscuta,
În cautarea luminii de mult pierduta.

LXXXIX.5
Îsi cerceta sufletul neprihanit
Si afla ceva cu totul deosebit,
Dragostea este tot ce are…
Si nu exista alt dar mai mare.

XC.6
Dorinta de iubire renascu,
În suflet lui din nou crescu
O dragoste pura fara sfârsit,
Sa-l poarte spre infinit.

XCI.7
În orice moment gata sa explodeze,
Iubirii vesnice pregatit sa-i cedeze,
Fara a pretinde în schimbul ei nimic,
Sincer, departe de orice siretlic…

XCII.8
Ca niciodata, era complet îndragostit,
Sentimente cum nicicând nu a trait,
Îl poarta spre tarâmul fericirii…
De unde pornesc radacinile iubirii.

XCIII.9
Fara nici o urma de îndoiala,
Sufletu-i cazu la învoiala…
Lasându-se prada sentimentelor,
Degraba facând voia lor…

XCIV.10
Prinse aripi…si ar fi putut sa zboare,
Ar fi putut sa atinga chiar imensul soare,
Incredibile simtaminte stateau în asteptare,
Sa îsi faca loc în sufletul lui mare…

XCV.11
Cu mai multa sau mai putina stiinta,
Nu îsi mai simtea întreaga fiinta…
Deodata îl cuprinse o mana ca de fier,
Ridicându-l încet spre albastru cer.

XCVI.12
Ratacit prin oceanul de dorinte,
Departe de ale trupului neputinte,
Zari o misterioasa înfatisare,
Oare cine ar putea fi aceasta, oare?

EA JUMATATE

XCVII.1
Mirifica înfatisare învaluita de lumina,
Îi fura de-ndata privirea cristalina,
Fara nici o reactie ramase înmarmurit…
In fata lui din nimic s-a zidit, tot ce si-a dorit…

XCVIII.2
O tânara copila ratacita în vârf de munte,
Cu parul despletit, revarsat în valuri marunte,
Parea desprinsa dintr-o alta poveste veche,
Fara de sfârsit si fara de pereche…

XCIX.3
Parul ei castaniu împletit cu fire aurii,
Reflecta lumina lunii în raze argintii,
Luminând cerul departe în zari,
Peste munti si peste mari…

C.4
Privirea blânda pe sub gene aruncata,
Parea putin încordata si nevinovata,
Însa care ascundea adânc în ochii ei,
Doua luminite mici ca doua scântei.

CI.5
Puteai culege un zâmbet de pe chipul gingas
Un surâs cald de fericire asemeni unui îngeras,
Puteai doar sa privesti chipul luminat…
S-ai fi simtit cum ceva în tine s-ar fi schimbat.

CII.6
Obrajii rumeni si nasul putin ascutit,
Dadeau chipului un aspect deosebit,
Iar buzele subtiri si gura mica,
O faceau pe pamânt sa fie unica.

CIII.7
Rochia de matase mov, cu portocaliu amestecat,
Era brodata cu câteva floricele de un alb curat,
Acoperindu-i trupul fraged, de la gât agatata,
Pâna mai jos de genunchi, usor mulata…

CIV.8
In spatele rochitei de matase, ca doi portocali,
Proeminent se ascundeau sânii nu prea mari,
Trasatura deosebit de fina,
Ce îi punea în evidenta latura feminina.

CV.9
La mâna stânga purta o bratara cu margele,
Ca dovada pentru stele, a dragostei grele,
Iar pe degetul cel mic avea un simplu inel,
Care ascundea secrete stiute doar de el.

CVI.10
In picioarele albe pe jumatate descoperite,
Purta sandale de culoare portocaliu aurite,
Ce se potriveau cu rochita ei, de minune,
Nici nu ar fi putut fi altceva mai bun pe lume.

CVII.11
Avea un trandafir de culoarea rosului etern,
Al dragostei adevarate si profunde semn…
Îl tinea în mâini aproape nici nu îl atingea,
Atât de suav si de tandru îl mângâia…

CVIII.12
Cu esente calde de iasomie înmiresmata,
Asemeni unei flori de marte parfumata,
Radia în jurul ei numai tandrete…
Prin raze fragede de tinerete…

INTALNIREA

CIX.1
Sub fiecare pas se ascundea tacere,
Ce se pierdea sub a noptii mângâiere…
Deodata privirile blânde li se încrucisara,
Se vedeau în viata lor pentru prima oara.

CX.2
Cu ochii mici pe jumatate adormiti,
Se priveau duios ca doi îndragostiti,
Însa nici unul nu avea curajul deplin,
De a gusta din al dragostei suspin…

CXI.3
Ramasera nemiscati cu privirile atintite,
Rataciti printre dorinte multe infinite,
Asteptau momentul cel mai potrivit,
Sa-si marturiseasca reciproc visul mult dorit.

CXII.4
Doar se priveau si zâmbeau,
Fara de cuvinte se întelegeau,
Parca de o viata s-ar fi cunoscut,
Desi s-au vazut doar de un minut…

CXIII.5
Timpul nu îsi mai gasea locul în secunde,
Clipele toate începusera sa se afunde,
Hoinarind prin universul de întrebari,
Se pierdeau fara de urma printre stele si nori.

CXIV.6
Dupa mai multe ezitari ea avu curajul de a-l atinge,
Îi culese o lacrima ce pe obraz înca i se prelinge…
Închise ochii lasându-se purtata de indemn,
Asteptând sa primeasca de la el acelasi semn.

CXV.7
Însa el se pierdu cu totul în a lui fiinta,
Tremurând, cu teama se lasa purtat de dorinta,
Si-ntr-un moment fara sa realizeze îsi iesi din fire,
Împletindu-si mâinile în jurul mijlocului ei subtire.

CXVI.8
Închise si el ochii nestiind ce va urma,
Doar respiratiile apasate mai auzea,
Si dintr-o data se întâmpla o minune,
În fata lor li se înfatisa o alta lume…

CXVII.9
Alergau, zburau se simteau mult mai usori,
Împreuna pluteau mai sus de stele si nori.
De teama sa nu rupa acest mult prea frumos vis,
Tineau ochii strânsi închisi în acest mic Paradis.

CXVIII.10
Niciodata sentimente mai profunde, nu au simtit,
El era cu totul coplesit, se simtea cel mai împlinit,
Ea descoperise sensul profund al fericirii…
Împreuna cu pasi marunti calcau pe urmele iubirii.

CXIX.11
Deschisera ochii dupa mai multe clipe de vis,
Înmarmurira caci visul lor era magnificul Paradis,
O lume noua plina de mister si savoare,
O lume creata doar din lumina si culoare.

CXX.12
Asemeni unei mâini nevazute de foc,
Îi cuprinsera pe amândoi de mijloc,
Si îi strânse tare… atât de tare,
Într-o dragoste pura, nemuritoare.

PARADISUL

CXXI.1
Paradis…
Un vis nu imposibil de atins,
Se contura adânc în ochii lor,
Nemarginit si impunator…

CXXII.2
Aici totul este cu putinta,
Unei inimi pline de vointa.
Poti avea tot ce îti doresti,
De ajuns fiind doar sa gândesti.

CXXIII.3
Decoruri atât de simple ca înfatisare,
Concepute doar din idei si culoare…
Însa atât de complexe în structura,
Jumatate dorinta, jumatate natura…

CXXIV.4
De jur împrejur câtiva nori de lapte,
Se alinta cu dulci cuvinte în soapte,
Strabatând infinitele câmpii ceresti,
Trufasi asemeni unor feti împaratesti.

CXXV.5
Zorii unei dimineti blânde departe se pierd,
Într-o primavara eterna neîncetat se dezmierd,
În jocuri de lumini se ascund, se risipesc,
Departe în zari din nou se regasesc.

CXXVI.6
O explozie imensa de lumina,
Cernuta printr-o sita foarte fina,
Se asterne peste al vietii nesfârsit,
Într-un zbor lent spre infinit…

CXXVII.7
Curcubeul gatit în haine de sarbatoare,
Se-nalta peste pajisti si peste izvoare,
Dând peisajului mult mai multa culoare,
Mai multe idei… o deosebita stare…

CXXVIII.8
Stele sunt nestemate argintii,
Împletite în coronite mii si mii,
Transforma minunatul peisaj,
Într-un nesfârsit miraj…

CXXIX.9
Peste întinsul univers de flori,
Pictate atent în felurite culori,
Privegheaza în grupuri de câte noua,
Îngeri varsând lacrimi de roua…

CXXX.10
În albe vesminte cu totii în cor recita,
Cântece sfinte, departe de orice ispita,
Pe ritmuri lente de pian si harpa,
Spre eternitate inima îti poarta…

CXXXI.11
Timpul de mult se risipise,
De fapt niciodata nu pornise,
Nu exista nici un fel de teorie,
Totul este realizat pe vesnicie.

CXXXII.12
Unic si fara de asemanare…
Aflat sub Divina binecuvântare,
În armonie si în perfectiune,
Se scalda aceasta noua lume.

LEGAMANTUL

CXXXIII.1
Tinându-se de mâna ca doi copii,
Alergau peste pajisti, peste câmpii,
Simtind sub fiecare pas…
Eternitatea ce le-a ramas.

CXXXIV.2
De mult timp fara nici o ezitare,
Au depasit pragul desavârsirii morale,
Iar drept rasplata au primit,
O noua viata fara de sfârsit.

CXXXV.3
Si nu ar fi fost de ajuns,
Sa fi aflat doar un simplu raspuns,
Au primit o viata fara de ispita,
Fara de durere si fara de grija.

CXXXVI.4
Cu buna voie inima si-au dezlipit,
De bunurile pamântesti ce le-au iubit…
Mintile si-au golit de cunostintele desarte,
Cârmuindu-si viata doar dupa Sfânta Carte.

CXXXVII.5
Au sperat într-o viata mai buna,
Luptând si învingând împreuna,
Ale sufletului nesfârsite nazuinte,
Indurând mii si mii de suferinte.

CXXXVIII.6
Smerenia a fost prima lor virtute,
Care i-a ferit de ispite multe…
Si-au eliberat sufletele novice,
De iubirea celor vremelnice…

CXXXIX.7
Si-au saracit mintea si sufletul,
Pastrând curat cuvântul…
De nenumarate ori au îndurat dispret,
Platind un mult prea scump pret.

CXL.8
De multe ori s-au pierdut cu firea,
Însa speranta le-a pastrat vie gândirea,
De multe ori au picat în suferinta,
Însa au izbutit prin pura lor credinta.

CXLI.9
Din momentul în care au stiut,
Din toate puterile s-au staruit,
Cel ce rabda pâna la sfârsit
Înzecit este rasplatit…

CXLII.10
Nu s-au înfruptat din trecatoarea fericire,
Au dorit mai mult, o vesnica iubire…
Sacrificându-si totii anii tineretii,
În cautarea si întelegerea secretelor vietii.

CXLIII.11
Aici este locul unde au gasit nemurirea,
Laolalta cu fericirea si desavârsirea,
Si toate acestea pentru o eternitate,
Drept rasplata pentru a lor bune fapte…

CXLIV.12
Ramase adânc scris în al lor suspin,
Paradisul este unicul loc in care vin,
Doar cei ce au ajuns la desavârsire,
Astfel putând trai vesnica fericire.

Sfarsit...